Peisaj de stare !

O simpla stare de spirit, un oras rutinat, o multime de oameni cu probleme care par a se exterioriza din ce in ce mai acut. Un joc frenetic al miilor de picaturi de ploaie venite dintr-un fundal gri si morocanos. O simpla idee de a merge acasa si a ramane pentru cateva ore doar cu mine ! Lipsa de culoare, de stamina, de inovatie. O scurgere de timp intr-o mare sala de asteptare. Acesta este peisajul pe care il vizualizez si nu imi da pace.

Oameni imbatraniti inainte de vreme, copii care se considera deja trecuti prin viata, oameni care isi doresc putere dar nu stralucesc prin absolut nimic, oameni cu potential care isi pierd timpul si energia facand lucruri inutile. O lume palida, previzibila, neantrenanta. Cladirile incarcate cu istorie dau impresia de afirmare, oamenii in schimb nu. Mici firicele de iarba camufleaza o bordura. Este o simpla pata de culoare, care nu este observata constient. Are o semnificatie extraordinara : Da, te poti adapta conditiilor nefaste. Asta reprezinta evolutia. Nimic parca din jurul meu nu prinde viata, este monoton, este gri. Aceiasi pradatori si aceleasi victime ale societatii. Aceleasi fapturi speculative si aceiasi oameni subestimati.

Privesc inspre fundalul gri si acele mici particule de apa imi ating fata, ma acopera cu un scut protector, proaspat. Mirosul ploii si a ierbii proaspat ude imi vindeca sufletul. E nevoie de ceva nou ! Ma simt detasata de tot ceea ce se petrece in jurul meu, vreau sa raman sa ma bucur de acei stropi de ploaie, timpul parca pentru cateva momente incetineste a se scurge. Sunt EU si picurii de ploaie. Sunt EU si MOMENTUL meu. Peisajul ramane la fel, aceleasi cladiri murdare, aceiasi oameni grabiti cu aceleasi probleme ”existentiale”.

Lipseste ceva si nu stiu ce !

Studentia este acea perioada din viata in care nu ai responsabilitati decat sa te ocupi de scoala, de partea personala si sociala. Sunt niste ani de care, conform altora, trebuie profitat din plin. Timpul, la fel, nu mai are rabdare si doare ! La fel, secundele se scurg extraordinar de repede in clepsidra si nu stiu de ce ! Nimic nu este reversibil, din pacate nici timpul.
Traiesc o perioada minuntata, nu duc lipsa de nimic, imi este bine, dar parca lipseste ceva ce nu pot defini. Si imi lipseste acut. Gandurile mele zboara in trecut, am ajuns in momentul in care am nevoie de o oarecare ”sedinta” de introspectie. Introspectie care face bine ratiunii, dar raneste sufletul. Incep sa devin incisiva cu cei din jur, ma plictisesc, nimic nu ma mai multumeste, nu dau randament in nici un domeniu al vietii mele prezente. Nu constientizez inca de ce simt lucrul acesta, poate totusi ideea ca se scurg prea repede acele granule de nisip in clepsidra, imi determina gandurile acestea. Am nevoie de MOMENTE, de lucruri spontane, de zambet, de anumiti oameni. Am nevoie sa ma regasesc, sa nu ajung in deriva. Momente gratuite care multumesc sufletul.
Semnele de intrebare ma intriga, ma fac curioasa, incerc sa le aduc o explicatie. In ceea ce ma priveste pe mine, ma intriga doua cuvinte : ”De ce ?”. Complexitatea sentimentelor si trairilor nu-mi dau pace. Curiozitatea necunoscutului la fel, dar ASTEPTAREA ma doare. Acum am nevoie de acele momente. NU imi place sa astept, asteptarea duce la scurgerea a mai multor granule de nisip. As schimba ceva, pentru ca lipseste ceva! Dar inca nu stiu ce si doare.